„Chiar daca sunt vesel, sau daca vreau sa plang, sunt eu cu mine insumi, rad de mine sau ma plang pe mine”, mi-a spus artistul, intr-un interviu, pe care i l-am luat acum cativa ani.

Va apasa batranetea?

O, nuuuuuu. Ziua mea o petrec la o carciuma cu cativa prieteni de-ai mei, doi dintre ei au fost chiar in clasa cu mine, la teatru. Vor fi invitati mesterii Beligan, Moraru, Dinica, alaturi de Sanda Toma. Sunt bucuros ca radioul ma sarbatoreste. S-a transmis Radio Romania Cultural, „Batranul si marea”, spectacol coordonat, in intregime, de mine. Eu am centrat, eu am dat cu capul. Ce sa zic?

Am inregistrat pentru Teatrul National Radiofonic peste 300 de roluri. S-a infiintat site-ul www.eteatru.ro, coordonat de Costin Tuchila… Imi fac o mare bucurie, am iubit si iubesc radioul foarte mult. Care sunt tristetile dumneavoastra? Cea mai mare tristete a mea este singuratate. Ea, sotia mea, a plecat dincolo… A fost foarte greu de suportat. Dupa ce ea a ajuns la ingeri, am aruncat casa pe geam, nu a mai ramas nimic, dar chiar nimic din mobilierul vechi.

Am fost impreuna 55 de ani, unde ma intorceam era un lucru de-al ei, se crease o dependenta intre noi. In ultimii ani, a avut o infioratoare suferinta, statea pe un pat si devenise un cadavru viu. Aveam o femeie, care venea si facea treaba 8-10 ore pe zi, celelalte ore, pana la 24, erau insa ale mele. Pune plosca, ia plosca… Incepusem sa fiu ea, somatic, se produsese o osmoza. Dupa ce ea s-a stins, am chemat un designer si i-am spus: „Ajuta-ma sa nu mai fie!”, scrie adevarul.ro.

Am spart usi, am daramat pereti, am facut alti pereti, alt birou. Am proiectat o oglinda mobila, care se misca dintr-o parte in alta, intr-un perete. Oglinda e inventia mea. Am dat si cartile, le-am pastrat doar pe ale mele si volumele de specialitate. Povestile altora nu le-am pastrat, imi ajung povestile mele, chiar daca sunt vesel, sau daca vreau sa plang sunt eu cu mine insumi, rad de mine, sau ma plang pe mine. Declarati ca „o femeie mai poti gasi, dar o sotie, mai greu”. Cu o sotie ajungi intr-un soi de relatie, in care eu am ajuns cu sotia mea. Nu pe toti ne iubeste Dumnezeu atat de tare, incat sa ne ia fulgerator de aici. Pe acestia ii iubeste Dumnezeu cel mai tare, pentru restul e suferinta. Totusi, ce vina are omul de langa tine, care se chinuie atata si atata alaturi de cel bolnav? Cat de mult trebuie sa te lupti pentru viata? Cunosteam un instructor de zbor, avea o eleva foarte buna, la Clinceni, la scoala de zbor.

Intr-o zi, s-au prabusit amandoi. Cand au fost gasiti, el era usor aplecat, incerca sa reporneasca motorul pana la un metru de pamant. N-a fugit, nu s-a dat deoparte. Am fost adanc impresionat de aceasta incapatanare de a lupta pana la capat. Noi putem sa fim pana la capat, nu numai sa facem. „Traieste-ti viata pana in ultima clipa” este deviza mea. Biruinta lui Farfuridi Povestiti-mi despre Socrate, in „Comedia norilor”, dupa Aristofan, montat de Dan Tudor la Teatrul National. E un proiect mai vast al Nationalului. Eram si in „Sanziana si Pepelea”, si in „Molto Grande Impressione”. Imi voi lasa barba sa seman cu Papura Imparat. Regizorul Dan Tudor, care a facut toate aceste spectacole, este foarte talentat, la umbra lui imi racoresc sufletul din cand.

Cum va gasiti personajul? Trebuie sa vii la teatru, cu o ora mai devreme, cel putin, inainte de spectacol. Eu, Albulescu, am problemele mele tot mai multe si mai grele pe masura ce imbatranesc. Trebuie sa vii asadar mai devreme la teatru ca sa te golesti de tine insuti, ca sa poti intra in pielea personajului. Intr-o sticla de un litru incape numai un litru, intr-o teaca nu incape decat o singura sabie.

Eu trebuie sa ma golesc de mine insumi ca sa pot sa-mi asum problematica lui, a personajului. Incet, incet, ma uit pe mine si uit de toate problemele care vin cu nemiluita peste capul unui om De foarte multe ori, reusesc sa ma golesc de toate aceste probleme. Cand nu reusesc, ma simt foarte rau, eu cu mine insumi. Publicul nu simte intotdeauna, dar eu ma simt rau pentru ca „n-am fost”, ci m-am prefacut. Apoi urmeaza o alta problema: dupa ce am fost personajul, cum ma aduc eu inapoi, la mine? „Fii si nu fa, adica nu te preface” Cum reusiti, dupa un rol, sa va intorceti la dumneavoastra, la omul Albulescu? Eu am avut o sansa, intotdeauna am locuit in perimetrul casei mele. M-am intors acasa pe jos, de la teatru. Descarcare de emotie, de nervi, se produce si ma ajuta foarte mult.

La Comedia franceza vin cabinierele cu o sticla de sampanie dupa spectacol. Bei un pahar de sampanie, poti sa il bei si pe al doilea, mai vin spectatori la cabina ta cu care vorbesti despre spectacol. Asta te ajuta sa-ti continui starea, sa nu revii prea brusc cu picioarele pe pamant. Criminalul este tratat la locul crimei. La noi, e mai greu. Nu s-ar putea sa fiu azi unul, maine altul, poimaine altul, daca nu ma descarc, nu golesc sticla de fiecare data. In fiecare seara, sticla se umple cu alta licoare, licoarea fiind sufletul personajului meu. A fost vreun rol pe care ati crezut ca nu-l veti putea face? Alexandru Tocilescu m-a chemat sa joc Farfuridi, in 2000, la National.

Am crezut ca va fi imposibil. Stii care e miracolul in teatru? Noi vedem, cu ochii nostri, ca in perete e un zid, si vine cineva si-ti arata ca, de fapt, acolo, e o fereastra. Una dintre biruintele mele actoricesti este acest Farfuridi, pe care mi l-a aratat Alexandru Tocilescu. La mine, in clasa, la Teatru, pe perete este scris acest dicton: „Fii si nu fa!”. Adica nu te preface, cauta sa-ti asumi starile. Dem Radulescu, Bibanul, spunea: „Eu nu pot sa invat privighetoarea sa cante”.

E gresit numele „Arta actorului”, dat cursurilor ce se fac la scoala de teatru. Eu pot sa-l invat pe actor lucruri care tin de meserie, dar mai departe arta actorului e mai mult decat atat, trebuie sa ai si de la Dumnezeu ce-ti trebuie. Arta adevarata se intampla arar, tine de talentul de la Dumnezeu. (Interviu realizat in octombrie 2009)